Inelele lui Uranus, descoperite în 1977, au fost studiate îndeaproape prin observațiile Voyager 2, Telescopul Spațial Hubble și observatorul Keck. Inelele "miu" și "niu", cele mai exterioare și descoperite recent, prezintă culori diferite care evidențiază o compoziție distinctă: "miu" conține particule de apă înghețată, iar "niu" materiale organice bogate în carbon.

O echipă condusă de Imke de Pater a combinat date în infraroșu de la Telescopul James Webb cu observații anterioare pentru a analiza spectrul reflectanței inelelor, evidențiind proveniența lor și sugerând existența unor mici luni necunoscute care alimentează aceste structuri.

Descoperirea indică că luna Mab poate fi sursa particulelor din inelul "miu", în timp ce inelul "niu" pare generat de praf din alte corpuri mici. Rezolvarea misterelor lui Uranus și a sistemului său de inele necesită o nouă misiune spațială dedicată.