La începutul secolului al III-lea, Imperiul Roman a început să reducă treptat conținutul de argint din denar, moneda oficială, pentru a face față cheltuielilor mari, cum ar fi plata armatei și administrației. Această reducere insidioasă a valorii monedei a fost o soluție practică temporară.

Monedele, precum antoninianul introdus de Caracalla, aveau o valoare nominală mai mare decât conținutul real de metal prețios, ceea ce a dus la inflație progresivă. În cele din urmă, oamenii au început să evite folosirea monedelor de valoare redusă și drept urmare statul a pierdut controlul asupra economiei monetare.

Încercarea împăratului Dioclețian de a controla prețurile prin edicte a eşuat, deoarece nu putea fixa costurile reale ale bunurilor și serviciilor. Aceste fenomene istorice sunt o lecție despre limitele manipulării monetare și nevoia de responsabilitate fiscală.